Să nu mă cauţi, uşa mea e închisă

Ştii ce ne deosebeşte pe noi, dragul meu? Eu pot recrea emoţia, pot să o chem şi să o alung de câte ori vreau. Tu, cu toate rolurile tale de actor, scriitor şi cântăreţ nu reuşeşti să faci ceea ce fac eu cu o singură trăsătură de peniţă. O poţi numi lipsă de modestie, dar e singura care m-a învăţat să trăiesc. Chinui cuvintele într-un ritm turbat, le suceşti, le întorci pe toate părţile şi eşti neputincios. Dacă le ameţeşti la fel cum faci cu mine, le înţeleg. Te întrebi de ce sunt de partea lor şi nu a ta? E uşor de ghicit. Când tu erai, vezi doamne, în plin avânt creator prin cârciumile de pe Lipscani, ele mi-au fost întotdeauna alături. Îmi sunt cele mai bune prietene şi, în plus, îmi sunt fidele, un obicei străin ţie, de altfel. Unde e Jasmin acum? Te întreţine cu un pahar de ţuică fiartă? Dar să nu picăm în derizoriu. Toate astea sunt la fel de importante pentru mine precum sunt pupilele tale pe care le-ai rătăcit prin tomberoanele din mahalalele capitalei. Un simplu pretext de a scrie, dragul meu. Să fie sinceritatea asta a mea singura care te poate salva de afazia care te îngrozeşte cu fiecare coşmar diurn. Ştiu, trăim într-o lume în care sinceritatea e sora geamănă a naivităţii, dar mă cunoşti. Ştii că nu îmi pasă de gura lumii la fel cum ştii că mi-aş înfige mâinile în toţi neuronii tăi să-i storc de plictiseală şi de dorinţa de e crea. Eşti creator, actor sau scriitor, ce-mi pasă? La mine nu mai vii. Uşa mi-e ferecată de zăbrelele atâtor ani de întrebări, de freamătul atâtor nopţi în care nu te-am avut aproape. Ştiu, vei spune că eu sunt muza ta, că datorită mie poţi scrie acum şi că prin mine poţi fi actorul care nu ai fost de la facerea lumii încoace. Vorbe, vorbe, vorbe. Cine mai crede acum în vorbele tale? Poate doar ea, tolănită în singurul neuron rămas nedisecat de culoarea palidă a obrajilor mei, de pleoapa-mi care-ţi astupă gura. Şi poate nici ea. Aş vrea să strig, să te scuz, să te acuz, să arunc asupra ta neputinţa cu care m-ai îmbrăţişat în prima zi în care te-am cunoscut. Ştii visele alea în care vrei să alergi, dar nu poţi, în care vrei să ţipi şi nu reuşeşti? Uneori aş vrea să fie vis, sau coşmar. Prefer realitatea visului în locul utopiei tale. Să nu mă cauţi, uşa mea e închisă.