Să nu mă cauţi, uşa mea e închisă

Ştii ce ne deosebeşte pe noi, dragul meu? Eu pot recrea emoţia, pot să o chem şi să o alung de câte ori vreau. Tu, cu toate rolurile tale de actor, scriitor şi cântăreţ nu reuşeşti să faci ceea ce fac eu cu o singură trăsătură de peniţă. O poţi numi lipsă de modestie, dar e singura care m-a învăţat să trăiesc. Chinui cuvintele într-un ritm turbat, le suceşti, le întorci pe toate părţile şi eşti neputincios. Dacă le ameţeşti la fel cum faci cu mine, le înţeleg. Te întrebi de ce sunt de partea lor şi nu a ta? E uşor de ghicit. Când tu erai, vezi doamne, în plin avânt creator prin cârciumile de pe Lipscani, ele mi-au fost întotdeauna alături. Îmi sunt cele mai bune prietene şi, în plus, îmi sunt fidele, un obicei străin ţie, de altfel. Unde e Jasmin acum? Te întreţine cu un pahar de ţuică fiartă? Dar să nu picăm în derizoriu. Toate astea sunt la fel de importante pentru mine precum sunt pupilele tale pe care le-ai rătăcit prin tomberoanele din mahalalele capitalei. Un simplu pretext de a scrie, dragul meu. Să fie sinceritatea asta a mea singura care te poate salva de afazia care te îngrozeşte cu fiecare coşmar diurn. Ştiu, trăim într-o lume în care sinceritatea e sora geamănă a naivităţii, dar mă cunoşti. Ştii că nu îmi pasă de gura lumii la fel cum ştii că mi-aş înfige mâinile în toţi neuronii tăi să-i storc de plictiseală şi de dorinţa de e crea. Eşti creator, actor sau scriitor, ce-mi pasă? La mine nu mai vii. Uşa mi-e ferecată de zăbrelele atâtor ani de întrebări, de freamătul atâtor nopţi în care nu te-am avut aproape. Ştiu, vei spune că eu sunt muza ta, că datorită mie poţi scrie acum şi că prin mine poţi fi actorul care nu ai fost de la facerea lumii încoace. Vorbe, vorbe, vorbe. Cine mai crede acum în vorbele tale? Poate doar ea, tolănită în singurul neuron rămas nedisecat de culoarea palidă a obrajilor mei, de pleoapa-mi care-ţi astupă gura. Şi poate nici ea. Aş vrea să strig, să te scuz, să te acuz, să arunc asupra ta neputinţa cu care m-ai îmbrăţişat în prima zi în care te-am cunoscut. Ştii visele alea în care vrei să alergi, dar nu poţi, în care vrei să ţipi şi nu reuşeşti? Uneori aş vrea să fie vis, sau coşmar. Prefer realitatea visului în locul utopiei tale. Să nu mă cauţi, uşa mea e închisă.

Contradicţii acide

Numele meu este Ennia şi sunt dependentă de nefericire. Mă agăţ cu încăpăţânare de fiecare injurie adusă mie şi societăţii umane. Tânjesc după biciul indiferenţei tale, la fel cum freamăt la auzul fiecărui „Te iubesc”cu care mă izbeşti zi de zi. Un frig turbat mă străpunge până la os şi îmi disecă fiecare gând în care tu te lăfăi, biruitor asupra neputinţei mele. Cu siguranţă, în noaptea asta vor cădea primii fulgi de nea. Dar stai. Ţine-mă strâns şi astupă-mi urechile cu şoaptele tale să nu aud picurii ultimei zile de toamnă. Plouă, dragul meu, şi cred că ai o mulţumire sadică să descoperi că m-am înşelat încă o dată. Ai avut dreptate, ai reuşit să răstorni, din nou, logica unei lumi închipuite de ei, de cei care par altfel decât noi. Am terminat înainte de a începe. Oasele mă dor de frig şi de lovitura pe care mi-ai oferit-o cu dibăcia actorului care îşi spune replica impecabil. Felicitări, maestre, rolul de protagonist în piesa pe care nu ai reuşit să o scrii vreodată ţi se potriveşte de minune. Cum e să fii în rolul principal, încă o dată? Ai jucat, pe rând, toate rolurile. Cel de consilier ţi se potriveşte şi el ca o mănuşă. De ce mai stai? Asmute asupra mea colţul tăios al frazei tale întortocheate aşa cum numai tu ştii să o faci. Spune-mi ce să mănânc în seara asta, la ce oră să te visez şi cum să prind tăcerea pe care mi-ai pasat-o, cum să o ţin mai strâns să nu-mi mai scape niciodată. Spune-mi să scriu proză, iar nu poezie, spune-mi să mă desprind de vis şi să alunec pe panta mediocrităţii. Îmi eşti tată sau iubit? Dacă taţii s-ar vinde în piaţa Obor pe o cană de apă şi un colţ de pâine uscată, tot nu mi-aş cumpăra. Ai ştiut să-mi despici fiecare vorbă în emoţii contradictorii şi să mă treci prin vară fără sandale, prin iarnă fără cojoc şi nu mai reuşesc să te ajung. Unde eşti acum? Probabil la un ceai magic cu Jasmin. De ce m-ai minţit? Credeai că rolul de cuceritor a cărui singură armă este cuvântul rostit de prea multe ori, mereu cu altă intonaţie şi altă rimă, ţi se va potrivi? Tu vorbeşti, în timp ce eu scriu. Vrei să ne batem în cuvinte pe terenul permisiv al foii albe? M-ai făcut să încalc singura promisiune faţă de mine: aceea de a nu vorbi despre emoţia vitraliului pictat în adâncurile fiinţei mele.

Creatură ciudată şi ascunsă, fiorii tăi mă tremură mai rău ca frigul de afară. Nu ştii ce faci sau nu îţi pasă? Rămâi cu ea, îţi dau voie să mă minţi şi mâine.

Din nou, gânduri

Ai încercat, vreodată, să creezi emoţia ? Îmi vei răspune că nu, dar ştii tu oare că noi suntem singurii creatori ai emoţiilor noastre ? Noi şi nimeni altcineva. Pare înfiorător, nu-i aşa, să-ţi demitizez poveştile care te-au crescut cu pâine şi apă minţindu-te că ceea ce îngurgitezi cu ignoranţă sunt icre de Manciuria. Mantaua socială pe care ţi-ai croşetat-o cu o pricepere nesimţită, deodată nu îţi mai ţine de cald. Tremuri, sau mi se pare ? E al naibii de greu să purtăm în spinare povara propriei noastre responsabilităţi. Nu numai că ne cocoşează, dar ne loveşte direct în moalele capului, acolo unde ne doare mai rău, spre a înceta să gândim. Evident, nu eşti capabil să gândeşti dacă îmi spui că emoţiile tale nu îţi aparţin, că altcineva le plantează în tine pentru a te aduce în pragul depresiei şi agoniei finale. Ar fi o derogare firească de la legea bunului simţ şi o eliberare completă. Nu eşti responsabil de gândurile şi emoţiile tale. Aleluia ! Să abolim pedeapsa cu închisoarea ! Să ne sfâşiem unii pe alţii într-un delir funerar, absolviţi de orice vină, spălaţi de orice păcat. Ce faci acum ? În a cui cârcă arunci securea vinei ? A părinţilor, strămoşilor, popoarelor mai evoluate ca noi ? Sau poate că eu sunt singura responsabilă. Aruncă vina pe mine. Îţi permit să o faci. Ai mai făcut-o şi altă dată, doar decorul era altul. Rolurile sunt mereu aceleaşi, măştile se rotesc ca într-un carnaval al hazardului. Nu te mai recunosc, dar sunt sigură că tu eşti. Te simt, te miros, te pipăi chiar şi de la distanţă, îşi simt cocoaşa atâtor ani de necazuri, biet om rătăcit. Crezi că împovărându-mă pe mine geamantanul tău va fi mai uşor ? Nu sfida legile bunului simţ, nu te hrăni cu visele mestecate de mine. Priveşte-mă şi-ţi vei vedea neputinţa. Cât ai cheltuit până acum pe speranţe şi iluzii ? Te-au costat mult, nu-i aşa ? Marfa de calitate merită investiţia numai dacă ştii să o foloseşti. Tu, dragul meu, eşti doar un kitsch frumos ambalat, la fel ca mine. Crezi că îti şade bine haina pe care ţi-ai croit-o, singur, atâta vreme, din vise destrămate ? Şi eu, ca şi tine, mi-am aşteptat salvatorul şi, când nu l-am găsit pe Dumnezeu, mi-am inventat unul. Am vrut să cred în ceva dar, în fond, asta facem toţi. Şi l-am căutat peste tot, mai puţin în singurul loc în care se putea ascunde: în toate celulele trupului meu obosit. Şi atunci m-am trezit din amorţeală: eu singură mă pot salva de nebunie, de menghina care, în strânsoarea ei, îmi apasă gândurile şi le ameninţă cu moartea, sunt singură în propriul meu delir. Crezi că e uşor să scapi de tine? Tu eşti cea mai grea povară a existenţei tale mărunte.

Cine sunt eu?

“Scrie despre ce ai întâlnit în viaţa ta”, imi spuse un bătrânel, cândva. Despre ce să scriu? Ce am întâlnit eu până acum? M-am întâlnit pe mine, uneori, şi încă nu m-am regăsit. Încă mă mai caut printre frunzele de arţar livid, printre stropii de ploaie amară şi rece, printre aburii de pucioasă pe care sunt nevoită să îi respir zilnic, printre oamenii rătăciţi pe undeva, prin lumea asta care nu acceptă niciun semn de evoluţie sau de răstignire. Sunt aici, pe undeva. Mă poţi vedea, mă simţi? Încă mă mai cauţi?
Lupta cu foaia albă de hârtie care aşteaptă să fie împovărată de oameni, vise şi cocoloaşe de cuvinte stâlcite, de multe ori, din prea multă disperare de a atinge perfecţiunea, nu mai pare atât de grea. De ce scriu, pentru cine? Pentru cine a surzit de atâtea strigăte de ajutor? Pentru ochii orbiti de glorie şi avere? Din dorinţa imperioasă de satisfacere a unui ego arătat într-una cu degetul de cine ar trebui să “sălăşluiască înlăuntrul meu”? De frica de singurătate? De plictiseală nici nu poate fi vorba, e o stare străina mie şi după care fug neîncetat, dar în zadar. Vreau să mă plictisesc şi nu pot. Nu mă pricep să mă plictisesc după cum nu mă pricep să aşez hârtiile în bibliorafturi. Atunci de ce scriu? Scriu, pur si simplu. De ce ar trebui să dau explicaţii ţie sau altcuiva? Poate sper că scrisul mă va salva. De cine? De mine, de tine, de lume, de mâna apăsătoare şi, în acelaşi timp, plăpândă a unui Dumnezeu străin de noi? Cine îmi va salva visul? Cine îl va prinde atunci când va cădea de acolo, de sus, unde l-am cocoţat atât de mândră? Cine mă va usca atunci când ploaia se va opri? Dar de ce trebuie să fie mereu altcineva? Sunt eu, cu mine, fără tine, fără voi şi mă simt bine în pielea mea. Mă privesc în oglindă şi-mi admir strălucirea ascunsă privirilor piezişe. Mă simt atât de bine cu mine încât îmi vine sa îmbrăţişez oglinda. Nu am nevoie de tine, nu am nevoie de nimeni. “Uite, de asta eşti singură”, mi-ar spune cineva. “Ei, şi ce?”, i-aş replica, nepăsătoare. “Frumuseţea îşi ajunge sieşi. Când paharul s-a umplut, unde să mai torni?” Un bolovan aruncat în faţa mea de cine ştie ce condamnat la azi şi mâine, pe străzile neîngrijite de concretul clipei prezente, îmi destramă visul în oglindă. Unde sunt? Să mă fi  spart, din nou, în cioburile unei realităţi ticăloase? Cine sunt eu?