Din nou, gânduri

Ai încercat, vreodată, să creezi emoţia ? Îmi vei răspune că nu, dar ştii tu oare că noi suntem singurii creatori ai emoţiilor noastre ? Noi şi nimeni altcineva. Pare înfiorător, nu-i aşa, să-ţi demitizez poveştile care te-au crescut cu pâine şi apă minţindu-te că ceea ce îngurgitezi cu ignoranţă sunt icre de Manciuria. Mantaua socială pe care ţi-ai croşetat-o cu o pricepere nesimţită, deodată nu îţi mai ţine de cald. Tremuri, sau mi se pare ? E al naibii de greu să purtăm în spinare povara propriei noastre responsabilităţi. Nu numai că ne cocoşează, dar ne loveşte direct în moalele capului, acolo unde ne doare mai rău, spre a înceta să gândim. Evident, nu eşti capabil să gândeşti dacă îmi spui că emoţiile tale nu îţi aparţin, că altcineva le plantează în tine pentru a te aduce în pragul depresiei şi agoniei finale. Ar fi o derogare firească de la legea bunului simţ şi o eliberare completă. Nu eşti responsabil de gândurile şi emoţiile tale. Aleluia ! Să abolim pedeapsa cu închisoarea ! Să ne sfâşiem unii pe alţii într-un delir funerar, absolviţi de orice vină, spălaţi de orice păcat. Ce faci acum ? În a cui cârcă arunci securea vinei ? A părinţilor, strămoşilor, popoarelor mai evoluate ca noi ? Sau poate că eu sunt singura responsabilă. Aruncă vina pe mine. Îţi permit să o faci. Ai mai făcut-o şi altă dată, doar decorul era altul. Rolurile sunt mereu aceleaşi, măştile se rotesc ca într-un carnaval al hazardului. Nu te mai recunosc, dar sunt sigură că tu eşti. Te simt, te miros, te pipăi chiar şi de la distanţă, îşi simt cocoaşa atâtor ani de necazuri, biet om rătăcit. Crezi că împovărându-mă pe mine geamantanul tău va fi mai uşor ? Nu sfida legile bunului simţ, nu te hrăni cu visele mestecate de mine. Priveşte-mă şi-ţi vei vedea neputinţa. Cât ai cheltuit până acum pe speranţe şi iluzii ? Te-au costat mult, nu-i aşa ? Marfa de calitate merită investiţia numai dacă ştii să o foloseşti. Tu, dragul meu, eşti doar un kitsch frumos ambalat, la fel ca mine. Crezi că îti şade bine haina pe care ţi-ai croit-o, singur, atâta vreme, din vise destrămate ? Şi eu, ca şi tine, mi-am aşteptat salvatorul şi, când nu l-am găsit pe Dumnezeu, mi-am inventat unul. Am vrut să cred în ceva dar, în fond, asta facem toţi. Şi l-am căutat peste tot, mai puţin în singurul loc în care se putea ascunde: în toate celulele trupului meu obosit. Şi atunci m-am trezit din amorţeală: eu singură mă pot salva de nebunie, de menghina care, în strânsoarea ei, îmi apasă gândurile şi le ameninţă cu moartea, sunt singură în propriul meu delir. Crezi că e uşor să scapi de tine? Tu eşti cea mai grea povară a existenţei tale mărunte.