Cine sunt eu?

“Scrie despre ce ai întâlnit în viaţa ta”, imi spuse un bătrânel, cândva. Despre ce să scriu? Ce am întâlnit eu până acum? M-am întâlnit pe mine, uneori, şi încă nu m-am regăsit. Încă mă mai caut printre frunzele de arţar livid, printre stropii de ploaie amară şi rece, printre aburii de pucioasă pe care sunt nevoită să îi respir zilnic, printre oamenii rătăciţi pe undeva, prin lumea asta care nu acceptă niciun semn de evoluţie sau de răstignire. Sunt aici, pe undeva. Mă poţi vedea, mă simţi? Încă mă mai cauţi?
Lupta cu foaia albă de hârtie care aşteaptă să fie împovărată de oameni, vise şi cocoloaşe de cuvinte stâlcite, de multe ori, din prea multă disperare de a atinge perfecţiunea, nu mai pare atât de grea. De ce scriu, pentru cine? Pentru cine a surzit de atâtea strigăte de ajutor? Pentru ochii orbiti de glorie şi avere? Din dorinţa imperioasă de satisfacere a unui ego arătat într-una cu degetul de cine ar trebui să “sălăşluiască înlăuntrul meu”? De frica de singurătate? De plictiseală nici nu poate fi vorba, e o stare străina mie şi după care fug neîncetat, dar în zadar. Vreau să mă plictisesc şi nu pot. Nu mă pricep să mă plictisesc după cum nu mă pricep să aşez hârtiile în bibliorafturi. Atunci de ce scriu? Scriu, pur si simplu. De ce ar trebui să dau explicaţii ţie sau altcuiva? Poate sper că scrisul mă va salva. De cine? De mine, de tine, de lume, de mâna apăsătoare şi, în acelaşi timp, plăpândă a unui Dumnezeu străin de noi? Cine îmi va salva visul? Cine îl va prinde atunci când va cădea de acolo, de sus, unde l-am cocoţat atât de mândră? Cine mă va usca atunci când ploaia se va opri? Dar de ce trebuie să fie mereu altcineva? Sunt eu, cu mine, fără tine, fără voi şi mă simt bine în pielea mea. Mă privesc în oglindă şi-mi admir strălucirea ascunsă privirilor piezişe. Mă simt atât de bine cu mine încât îmi vine sa îmbrăţişez oglinda. Nu am nevoie de tine, nu am nevoie de nimeni. “Uite, de asta eşti singură”, mi-ar spune cineva. “Ei, şi ce?”, i-aş replica, nepăsătoare. “Frumuseţea îşi ajunge sieşi. Când paharul s-a umplut, unde să mai torni?” Un bolovan aruncat în faţa mea de cine ştie ce condamnat la azi şi mâine, pe străzile neîngrijite de concretul clipei prezente, îmi destramă visul în oglindă. Unde sunt? Să mă fi  spart, din nou, în cioburile unei realităţi ticăloase? Cine sunt eu?