Departari iluzorii

Ea se afla inca acolo. Inca ea, ascunsa dupa parfumul de otrava pe care l-ai aruncat asupra-I dintr-o pasiune morbida, probabil, sau intelectuala, dupa cum ai spune. Un delir din care nu vei mai putea scapa nici dupa ce talpa roasa de timp se va toci de tot, nici dupa ce frunzele de toamna se vor frange, neputincioase, sub piciorul tau, nici dupa ce zeii, la rasarit, iti vor impleti din lumina coroana de mire. Ea va fi acolo pentru tine, la fel cum sunt eu aici, din nou singura, intrebandu-ma unde esti si cu cine. Vrei sa te chem. Vino la mine, te vreau, te iubesc, te blestem. Nicio pasare creata de mana divinitatii nu va reusi sa zboare asa cum m-ai invatat tu sa zbor, nicio adiere de vant nu va imprastia miresme ca parfumul pe care-l probez inca si care-ti poarta numele. Niciun lacat nu va reusi sa ferece portile pe care tu mi le-ai deschis, printre flori de iasomie si basme in apusuri primavartice. Cuvantul tau in rostiri sacadate se pierde in rotocoale de miresme salbatice pana acolo, la ea, unde glasul se striveste, poate, de asternuturile uzate de vocale ratacite fara voie. Iti permiti, nu-I asa, sa ma lovesti din nou, cu aceeasi seninatate cum ai facut-o si inainte si sa te speli de tipetele ei involburate. Iti permiti sa te lasi gatuit de vorbe pe care nu le poti rosti si sa patezi cu noroi porumbelul care te cauta printre regrete neimpartasite. Iti permiti pentru ca eu ti-am permis. De ce?, te-as intreba. De ce ea si nu eu? De ce noi? De ce sadesti iluzii in loc de flori, de ce vrei sa-mi subjugi anotimpurile, de ce vrei sa ratacesti intre doua lumi? Unde esti tu, unde suntem noi? Raman in urma ta, agatandu-ma cu disperare de talpa roasa a pantofului tau care imi aluneca peste suflet. Il calca, il sfasie, il ucide cate putin. Ma tarai in continuare ca un sarpe insetat de veninul tau care isi cauta sfarsitul printre frunzele lipsite de viata. Ce decor, maestre? Nu-I asa? Hai spune-mi, vorbeste, doar esti actor si regizor, ce naiba? Care este finalul? Ai vrea sa stii si sa arunci asupra mea povara regretelor care te cocoseaza sit e farama cate putin. Vrei sa te eliberezi si, cu o smucitura de picior, ma arunci in mazga de cuvinte fara noima, fara sa te mai uiti inapoi. Ce-ti pasa? Ai ramas cu ea, iar eu incerc sa gasesc drumul spre casa. Sa zbor, de data aceasta, in lumea celor fara trup si fara cuvinte, acolo unde nici tu, nici timpul nu-mi puteti masura durerea sau nepasarea. Nu vreau sa stiu cu cine-ti colorezi, din nou, coperta, nu vreau sa stiu pe la ce usi iti vei vinde vorbele pe care le tesi cu atat de multa maiestrie. Nu vreau sa stiu de tine, nu vreau sa stiu de noi, iar cand vei vrea sa ma ucizi din nou cu insiruirea fara noima a textelor bine alese, voi fi prea departe ca sa ma mai auzi. Departe de tine, departe de noi.